Simona Constantinovici : Traducerea – între normalitate și stranietate editorială

Traducerea, ca eveniment editorial, înseamnă provocare, politică, direcție, strategie, poveste. După 1989, editurile, aflate într-un proces firesc de transformare, de reinventare, își propun, aproape invariabil, să livreze literatura română pieței de carte străine și, în același timp, să-i aducă, în librăriile și bibliotecile noastre, pe autorii de pretutindeni. Cum e și firesc, primii care intră în angrenajul actului de traducere, în afara clasicilor, a scriitorilor înscriși în canonul literaturii universale, vor fi nobelizații și nobelizabilii. În urmărirea pas cu pas a evoluției scriiturii acestora se află un strat considerabil de cititori. Garantarea reușitei editurilor, inclusiv a celei financiare, ține de interesul mărit, de curiozitatea trează a cititorilor, dar și de modul în care editorii înțeleg să-i atragă. Politica editorială include, prin urmare, și o strategie a traducerilor, un câmp de cucerire, de abandon sau de retragere din fața unei realități. Se traduce, cu alte cuvinte, cu sistem, în cazul editurilor care se respectă, nu întâmplător sau haotic. Se merge pe conturarea, prin traducere, a profilului unui autor.

Polirom și Humanitas sunt cele două edituri românești care au reușit să se impună în peisajul editorial internațional. Editura Polirom îi scoate pe scriitorii români (mai cu seamă pe prozatori) pe piața internațională de carte (ea fiind și cea care mizează, mai mult decât alte edituri, pe apariția numelor noi în literatura română), iar Editura Humanitas îi aduce pe scriitorii străini pe piața de carte autohtonă.

În secolul XXI, multicultural, centrat pe ideea de plurilingvism, exiști ca autor în măsura în care ești tradus. În funcție de numărul traducerilor, se stabilește cota unui autor pe piața literaturii. Se stabilesc ierarhii, se pun pariuri. Se trasează geografii literare. La capitolul traducerilor din română într-o limbă străină, aș exemplifica prin Mircea Cărtărescu și Dan Lungu. La palierul traducerilor dintr-o altă limbă în română, m-aș opri la cazul Hertei Müller, special din cel puțin două puncte de vedere: 1. este cunoscătoare a limbii române și 2. este, de curând, nobelizată.

Spre finalul analizei noastre ne vom opri și la multiplele sensuri ale relației scriitor –editor – traducător – cititor. Punctul de pornire va fi jurnalul unui autor român. Mircea Cărtărescu consemnează cu scrupulozitate, spre exemplu, în binecunoscutu-i jurnal, aventura sau lungul drum al textelor sale către traducere și eveniment editorial. Aflăm când și cum, în ce condiții, prin ce intermediari, ajunge să fie tradus, ce sentimente îi procură faptul că se știe citit, receptat, interpretat, în alte limbi.