Andrea-Anca Chetariu: doctorand la Universitatea "Stefan cel Mare", Suceava.

licenţiată în Litere la Universitatea « Al. Ioan Cuza », Iaşi (limba şi literatura franceză-limba şi literatura spaniolă), pregăteşte o teză de doctorat cu tema « Practico-teoria traducerii la Irina Mavrodin », la Universitatea « Ştefan cel Mare » din Suceava, sub îndrumarea doamnei profesor Muguraş Constantinescu. Domeniile sale de interes sunt traductologia, istoria traducerilor şi poetica. 

 Istoria traducerii operei lui Proust în limba română 

Pentru traducătorii de pretutindeni, opera lui Marcel Proust a reprezentat o grea încercare. Traducerea acesteia s-a produs de cele mai multe ori tardiv, atât din cauza amplorii sale, cât şi din cauza faptului că À la recherche du temps perdu apare între 1913-1927 şi este difuzată în Europa în perioada interbelică, când francofonia îşi atingea apogeul, iar intelectualii citeau direct în franceză majoritatea noutăţilor în literatură. Irina Mavrodin, traducătoarea lui Proust în limba română remarcă într-unul din eseurile sale (Modernii, precursori ai clasicilor[1]) că receptarea operei proustiene în ţara noastră este aproape simultană cu publicarea sa, fapt ce reiese din numeroasele studii asupra operei lui Proust, printre care remarcăm cel aparţinând lui Camil Petrescu[2]. Deşi intelectuali români precum Mihai Zamfir[3] sau Irina Mavrodin consideră că buna cunoaştere a limbii franceze a reprezentat una din cauzele traducerii târzii a operei lui Proust, credem totuşi că principala cauză a găsirii tardive a traducătorului este amploarea şi gradul de dificultate al operei. Ne stau mărturie traducerile trunchiate sau neterminate şi chiar spusele Irinei Mavrodin, căreia traducerea integralei lui Proust i-a ocupat 13 ani.

 Primul traducător al lui Marcel Proust în România este Radu Cioculescu care, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, începe traducerea primului roman din seria În căutarea timpului pierdut. Acesta traduce primele patru romane, traducerea celui de-al cincilea, Captiva (1971), fiind realizată în colaborare cu Eugenia Cioculescu, iar traducerea ultimele două aparţinându-i exclusiv soţiei acestuia. În 1977 se încheie publicarea primei integrale proustiene în România. Calitatea acestei prime traduceri poate fi pusă în discuţie numai prin prisma unui singur aspect : acela al fragmentării traducerii unei opere care se caracterizează în primul rând prin unitate şi pe care autorul a înzestrat-o cu o construcţie bine studiată, primul şi ultimul roman aflându-se într-o relaţie de comunicare, iar sfârşitul seriei, Timpul regăsit, reprezentând « cheia » romanului. Or, lipsa de unitate a dus la o dizarmonie care a furat din valoarea operei proustiene.

Traducerea lui Vladimir Streinu se caracterizează prin aceeaşi fragmentare, fiind o încercare neterminată de a traduce seria de romane (scriitorul publică în română doar primul roman, Ïn partea dinspre Swann, în 1968). Continuând cronologic trecerea în revistă a traducerilor lui Proust ajungem la antologia publicată de Irina Eliade, care a abordat o cale facilă de a pune în contact cititorul român (nevorbitor de limba franceză) cu opera proustiană. Opera lui Proust a trebuit să-şi aştepte traducătorul până în anii ’80, când Irina Mavrodin începe traducerea, publicată între 1987 şi 2000.

În luna octombrie a anului 2011, efortul traducătoarei a fost răsplătit prin reeditarea seriei proustiene, sub egida Academiei Române. Având în vedere viziunea Irinei Mavrodin asupra traducerii ca « serie deschisă », dar şi solicitarea extremă a unei astfel de traduceri, ne putem întreba peste cât timp alt traducător abnegat va relua această muncă titanică, spre a scrie în continuare istoria traducerii lui Proust în România.  

[1] Irina Mavrodin, Modernii, precursori ai clasicilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.

[2] Camil Petrescu, ,,Noua structura şi opera lui Marcel Proust”, în Teze şi antiteze, Bucureşti, Cultura Naţională, 1936.

[3] Mihai Zamfir, Scrisori portugheze:Proust şi Portugalia (I), in « România Literară »,  nr. 30, 2003.