Diana Moţoc

Diana Moţoc este lector asociat la Departamentul de Limbi Moderne Aplicate, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. În prezent, pregăteşte o teză de doctorat în domeniul traductologiei la Universitatea de Vest din Timişoara, sub coordonarea doamnei profesor Georgiana Lungu-Badea. A beneficiat de mai multe stagii de cercetare la diverse universităţi din străinătate: Sorbonne Nouvelle de Paris, Université Libre de Bruxelles, Université de Genève, Universitat Autònoma de Barcelona, Universidad Complutense de Madrid, Universidad de Santiago de Compostela. A tradus poezie şi proză din spaniolă – Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, de Javier Marías, Univers, 2009; Poveşti cu bărbaţi însuraţi, de Marcelo Birmajer, şi Ce ştiu despre vampiri, de Francisco Casavella, cele două cărţi vor fi publicate la Editura RAO – şi din catalană: Unghia Fiarei, de Miquel Rayó Ferrer, şi Guadalajara, de Quim Monzo, volume publicate la Editura Meronia, în colecţia Biblioteca de Cultură Catalană.

Traducerile între catalană şi română: istoria recentă a unei întâlniri culturale

Impactul major al traducerilor asupra culturii, rolul traducerii în formarea limbilor şi literaturilor, îndeosebi a celor europene – un continent a cărui spiritualitate şi cunoaştere s-au născut în şi prin traducere – este un fapt. În propria noastră istorie, aşa cum afirmă Georgiana Lungu-Badea, „contribuţia traducerilor la dezvoltarea limbii şi literaturii române a fost esenţială, a jucat rol de exemplu şi de stimul. […] Le-a satisfăcut cititorilor dorinţa de lectură şi le-a oferit autorilor români atât modele cât şi privilegiul de a-şi exersa scrisul; a îmbogăţit vocabularul şi a contribuit la desăvârşirea limbii” (2008: 59).

Pe de altă parte, traducerea (traducerile) are (au) un rol de catalizator în stabilirea contactelor între culturi, în cunoaşterea reciprocă, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când, în era globalizării, este vorba despre culturi considerate minore. În decursul istoriei, şi din cauza vitregiilor ei, culturile română şi catalană s-au frecventat puţin una pe cealaltă. Dacă în perioada antebelică faptul s-a datorat ancorării literaturii române în porturile marilor culturi, în vremurile recente, acest lucru a fost consecinţa a două dictaturi: dictatura franchistă, în timpul căreia limba catalană a fost mult timp interzisă public, apoi, dictatura de care am avut parte noi şi care ne-a închis porţile spre alte culturi. Astfel, a putea vorbi despre traducerile din catalană în romană şi invers, cu excepţia unui volum de Joan Maragall, tradus de Al. Popescu-Telega şi apărut în 1922, sau a traducerilor de poezie catalană, semnate de Papahagi şi Ivanovici, apărute în anii 70 în Echinox, este un fapt care ţine de istoria recentă.

În explozia editorială de după 1989 din România, traducerile ocupă un loc privilegiat, opţiunile îndreptându-se îndeosebi spre cărţi consacrate şi spre autori din zonele de hegemonie culturală. Există însă şi o diversificare a limbilor din care se traduce, o favorizare a întâlnirii, a dialogului între culturi numite „minore”. Este şi cazul traducerilor între catalană şi română. Anul 1993 a însemnat un punct crucial în contactele catalano-române la nivel literar: guvernul catalan, prin intermediul lectoratului de catalană, decide să sprijine iniţiativa unor edituri româneşti de a descoperi scriitori catalani. Astfel, în acel an, a fost publicată prima traducere directă din catalană în română a unui roman catalan: Piaţa Diamantului de Mercè Rodoreda, la Editura Univers, realizată de Jana Balacciu Matei şi Xavier Montoliu Pauli. Iar din 1998, la Editura Meronia, ia naştere colecţia Biblioteca de Cultură Catalană, consacrată exclusiv operelor din această regiune a lumii romanice, care cuprinde până în prezent nu mai puţin de 31 de titluri. Literatura catalană, care îşi are întemeietorul în unul din marii filosofi şi mistici medievali europeni, Ramon Llull, numără scriitori de primă mărime, cu un renume consolidat în Europa Occidentală. Mărturie stă succesul cărţii Vocile lui Pamano, de Jaume Cabré, în Germania, a cărei traducere a fost publicată de prestigioasa editură Suhrkamp şi din care s-au vândut peste 150.000 de exemplare din 2007, când Târgul de Carte de la Frankfurt a avut ca invitat de onoare, nu o ţară, ci o cultură, cultura catalană.

Ceea ce ne propunem în prezenta intervenţie este, mai întâi, să analizăm cele două contexte lingvistice şi socio-culturale pentru a stabili de ce s-a tradus atât de târziu între cele două limbi, ce s-a tradus şi de ce (dacă a fost o cerere a culturii-ţintă ori o ofertă din partea culturii-sursă), care au fost factorii care au avut un rol determinant. Apoi, vom prezenta traducerile între catalană în română, autorii, cărţile traduse, traducătorii, editurile şi celelalte instituţii care participă şi/sau determină activitatea de traducere şi receptarea ei în cultura ţintă. De asemenea, analiza activităţii de traducere cuprinde identificarea unui anumit număr de operaţii, manipulări şi intervenţii care vin dinspre traducător, între care se remarcă prefaţa şi postfaţa (scriitură a medierii), procedee de scriere ce constituie în ansamblu o posibilă estetică a traducerii (Hermans, 1985).

Analiza ne poate revela care este poziţia acestor traduceri în cultura-ţintă, putem afla dacă aceste traduceri au devenit adevărate voci ale culturii căreia îi aparţin şi ce s-a făcut în acest sens, care a fost relaţia între iniţiativa privată şi politica culturală. Subliniem faptul că este vorba despre o literatură necunoscută pentru cultura-ţintă, iar piaţa cărţii este greu de cucerit de autori care nu fac parte din discursul general sau în spatele cărora nu există un impuls comercial care să-i susţină. Putem cunoaşte însă un model de promovare şi sprijinire a schimbului cultural prin traducere, prin iniţiative, programe, subvenţii şi, îndeosebi, prin efort şi dăruire.